Cubul negru (arh. Angelo Rovenţa)

Sală provizorie pentru Teatrul naţional din Iaşi

Text: arh. Ştefan Ghenciulescu – Redactor Şef Arhitectura, corespondent revista A10
Foto: Matei Bejenaru

O cutie neagră a aterizat la Iaşi. Monolitul adăposteşte o sală de teatru provizorie, o cutie pentru spectacole până când restaurarea teatrului naţional va fi terminată. Tema era simplă – un spaţiu pentru diferite tipuri de teatru şi care să poată adăposti 300 de spectatori, vestiare şi grupuri sanitare, termenul de predare foarte scurt – trei luni, iar bugetul imposibil – 250.000 de Euro.

 

Angelo Rovenţa este arhitect român, stabilit de ceva vreme în Austria şi şi-a dedicat o bună parte a activităţii unei practici alternative, cu bugete mici şi soluţii ingenioase, cu o componentă socială puternică. Pentru această lucrare nu a propus de fapt o soluţie, căutând apoi felul în care aceasta ar putea fi materializată, ci un sistem. Pe o fundaţie din beton armat turnat in situ s-a montat suprastructura, de fapt un ansamblu de panouri prefabricate cu înălţimea egală cu cea clădirii. Acoperirea orizontală este formată tot din panouri. Panourile definesc în acelaşi timp structura, închiderea, izolarea termică, fonică şi protecţia la foc. Ele sunt compuse dintr-o reţea de profile de lemn între care se găseşte termoizolaţia, o placă de aglomerate din lemn către interior şi o altă placă către exterior, acoperită de o folie hidroizolantă. Racordurile dintre panouri sunt etanşeizate la exterior cu baghete verticale ce constituie singurul element de ritmare a faţadelor. Elementele prefabricate (65 de panouri a câte două tone şi 4 grinzi din lemn lamelar lipit a câte 4 tone) au fost fabricate într-un atelier din Austria, sub supravegherea arhitectului, şi apoi transportate în România cu 14 TIR-uri (lungimea de 20 m a celor 4 grinzi corespunde gabaritului maxim al unui TIR standard). Pe şantier au avut loc montarea, etanşarea şi introducerea elementelor interioare: o structură metalică pentru anexe, scările, echipamentele etc. Toată operaţia s-a realizat de către patru muncitori aduşi din Austria, cu o macara şi o schelă. Bugetul minimal a impus o echilibristică permanentă pentru toate componentele. Astfel, un sistem de aer condiţionat pentru o sală de spectacole de asemenea dimensiuni ar fi costat cel puţin 80.000 de Euro. Soluţia: s-a prevăzut o înălţime liberă de 12 m ce asigură o cantitate dublă de metri cubi de aer decât cea minimală. După terminarea spectacolului, un ventilator banal ce costă cca 200 – 300 de Euro înlocuieşte într-o oră aerul viciat.

Fundaţia s-a realizat în octombrie 2007, iar între 18 noiembrie şi 18 decembrie întreaga construcţie a fost montată. Lipsesc doar racordurile pentru ca sala să poată fi folosită. Dincolo de peripeţiile unui şantier neconvenţional în România de tranziţie, principala nemulţumire a autorului se leagă nu atât de execuţia în sine a clădirii, cât de amplasament. Clădirea provizorie trebuia evident să se afle în imediata vecinătate a teatrului, însă Angelo Rovenţa nu a dorit nici un moment ca acest corp destul de masiv să agreseze cu prezenţa sa, chiar şi provizorie, axa principală a Iaşiului. De aceea, a ales să aşeze cutia în planul doi, către piaţa Miron Costin, deranjând cât mai puţin parcul teatrului şi asigurând pe perioada celor câţiva ani de funcţionare un front pieţei. Schimbarea amplasamentului s-a realizat fără acordul autorului, clădirea fiind acum aşezată într-o relaţie întâmplătoare cu contextul său.

Cu toate acestea, teatrul naţional provizoriu mi se pare un veritabil eveniment arhitectural pentru contextul românesc. Minimalismul arhitectural e o raritate extremă pe la noi, în condiţiile în care publicul urăşte « cutiile » moderniste iar noi, arhitecţii, rezistăm cu greu tentaţiei pitorescului şi supraîncărcării. Provizoratul a servit în acest caz drept alibi pentru un gest arhitectural esenţializat. De fapt, această lucrare nu corespunde nici minimalismului de revistă – o rafinare extremă (şi extrem de costisitoare de obicei) cu scop mai ales estetic. Reducerea se justifică aici într-adevăr prin datele concrete – bugetul şi termenele imposibile – şi constă de fapt din concentrare, obţinerea unui efect maxim printr-un gest precis care integrează tema, tehnicile şi principiile arhitecturale.

Mai mult decât atât, proiectul e într-adevăr unul ecologic. Clădirea a fost gândită în aşa fel încât suprastructura din lemn să poată fi refolosită. Atunci când nu va mai nevoie de ea, cutia neagră nu are nevoie decât de o fundaţie şi de posibilitatea racordurilor la reţele pentru se duce în altă parte. O migraţie a unui spaţiu pentru spectacole şi a unui act de arhitectură responsabilă.

Articol publicat în revista Arhitectura.