Gabriel Liiceanu despre locuire

Lucrarea A51 – 51 de Birouri de Arhitectură se deschide cu un amplu interviu pe care Domnul Gabriel Liiceanu a avut amabilitatea să ni-l acorde în exclusivitate, în calitatea sa de avizat “consumator de arhitectură”. Iată un fragment din această discuţie cu Gabriel Liiceanu despre locuire, arhitectură, arhitecţi şi oraş, în principiu dar şi în vremea noastră.

Domnule Liiceanu, în ce moment izbuteşte arhitectura să devină “vizibilă” pentru “consumatorii” ei direcţi şi indirecţi? Adică, în ce condiţii izbutesc oamenii să iasă din “orbirea” lor curentă şi să vadă cu adevărat casele din jur?

Într-adevăr, în ce condiţii un om de la munte ajunge „să vadă cu adevărat” peisajul alpin mirific? În ce condiţii locuitorul Maramureşului începe să perceapă „arhitectura” unei biserici din lemn? Dar în ce condiţii, vorbind, oamenii încep să-şi pună întrebări cu privire la limbă? În ce condiţii, trăind, ei se întorc asupra vieţii lor şi îşi pun întrebări cu privire la sensul ei? Răspuns: numai în condiţiile în care ajung să-şi „răsucească” mintea, obligând-o să se întoarcă asupra conţinutului ei curent de percepţii. Adică în clipa în care încep să conştientizeze cam tot ce trăiesc.

Numai că acest lucru se petrece foarte, foarte rar. De ce? Pentru că familiarul ne înghite cu excesul lui de prezenţă şi ne „orbeşte”: când vezi un lucru zi de zi, termini prin a nu-l mai vedea. Obnubilarea în privinţa a ce ne înconjoară este situaţia noastră normală şi ea cuprinde tot: case, oameni, unelte, peisaje… (Ca să nu mai vorbim de noi înşine, de eul care suntem, inaccesibilul prin excelenţă). Vederea noastră curentă este super-rutinată şi tocmai ea întreţine enigma aproapelui. „Nimeni, fără de aripi, n-are putinţa / Să surprindă ceea ce se află în preajmă”, spune un vers al lui Hölderlin. Şi pesemne că e bine să fie aşa, pentru că luciditatea în exces reprezintă o povară. Aripile lui Hölderlin sunt greu de purtat. A trăi înseamnă a fi, mai tot timpul, într-o anumită măsură, orb.

Dar poate că mai corect ar fi să ne întrebăm: în ce măsură oamenii, nevăzând casele din jurul lor, sunt influenţaţi în adâncul fiinţei lor de peisajul arhitectural în care se mişcă, chiar dacă nu-l percep în mod expres? În ce măsură amprenta pe care acesta o lasă asupra inconştientului lor le modelează fiinţa?